Surprinzător, puținele reacții avute la articolul anterior au fost pozitive. Probabil că nu am început să vorbesc încă de alții, ci doar de mine însumi, încă nu am atins credințele mai adânci, considerate și mai tabu poate, decât sexualitatea: religia, politica, tradițiile, dar o să ajungem și la ele în alte capitole.
Dar să continui de unde am rămas căci am extrem de multe lucruri de spus despre această vârstă foarte importantă pentru formarea „mea” ca și individ, personalitate, ego.
Deoarece nu doresc să folosesc de fiecare dată ghilimelele când vorbesc de corpul meu la persoana I și să mă disociez mereu de acesta privindu-l ca din afară (ca pe o haină ce o îmbrac, un costum spațial de explorare a acestei realități), o să păstrez limbajul convențional.
Nu știu cum a fost pentru voi, dar în copilărie cred că trăiam o stare asemănătoare cu beatitudinea, era mai tot timpul o stare de euforie, lipsă de grijă, am fost tot timpul îndrăgostit, lumea avea o culoare mult mai intensă, toate trăirile erau totale, trăite cu pasiune, nebunie, simț de aventură și dăruire completă. De la cele mai mărunte acțiuni, la cele mai aventuroase, toate aveau acest fond de totalitate, de trăire completă, adâncit complet. Pierdut complet în matrix și identificat complet cu aceasta. Faptul că alergam, țipam, urlam toată ziua, cumva avea un efect cathartic, în care scoteam din mine în mod constant nebunia, mă făcea extrem de viu, de autentic.
Joaca era scopul vieții noastre și cred că așa ar fi trebuit să rămână toată viața, deoarece suntem cu toții copiii lui Dumnezeu, chiar și acum la maturitate. Chiar dacă se schimbă jocurile și jucăriile, iar acestea devin tot mai complexe, cred că esența ar fi fost bine să rămână bucuria de a le juca, să nu ne mai luăm atât de tare în serios. În realitate și maturitatea este un joc, ne jucăm de-a seriozitatea, de-a responsabilitatea, de-a greutățile, de-a părinții, de-a boala, de-a moartea.
Toate jocurile sunt modalități de cunoaștere de sine, de explorare a lumii înconjurătoare și interioare, de relaționare, sunt tot niște călătorii ale sufletului. Nu insist aici asupra valorii excepționale a jocului în dezvoltarea personalității copilului. Mai multe despre importanța acestuia găsiți în cărțile de psihologie cum ar fi PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI.
Eu cu A., vecina, am fost extrem de apropiați și prieteni și cu ajutorul ei, aveam acces la bisericuța fetelor de la bloc. Cumva eram acceptat să mă joc și cu ele. De obicei băiețeii aveau jocurile lor, iar fetele pe ale lor, fiecare spionând partea cealaltă. Așa că am avut șansa să asimilez energia ambelor tabere și latura feminină și latura masculină, devenind astfel mai echilibrat să zic așa.
Îmi amintesc unele din jocurile fetelor în care am fost invitat să intru: elasticul (C. fiind bineînțeles cea care era mereu cea mai bună la acest joc – ne minunam că mai mereu nimerea din prima la cam toate etapele, inclusiv la cele de la gât), dar și niște jocuri pe asfalt cu creta (căsuțele, melcul, șotronul și multe multe altele). Am fost un privilegiat, fiind cred, singurul băiat primit între fetițe, dacă-mi amintesc bine.
Serile erau dedicate în general jocurilor comune cu fetele: pititea până ne apuca noaptea (mă distra expresia: „Cine nu-i gata îl iau cu lopata.”), alergatea pe cocoțatea (când ne atingeam unii pe alții ziceam EȘTI … iar când doream pauză, ziceam FALI … unii spuneau PIUA), sticluțele (sau alergatea pe încremenitelea, deveneam statui) măgărușul, baba oarba. Dar cele mai savuroase momente erau cele când jucam „Flori, fete sau băieți” și „Telefonul fără fir„, acelea erau unele din puținele momente când fetițele și băiețeii își mai călcau pe orgolii deoarece trebuiau să-și mai dea câte un pupic (poruncă) sau să stea împreună în echipe. Era o tensiune în aer datorată atracției, dar și a rezistenței în fața acesteia. Acelea erau unele din puținele momente când aveam ocazia să stăm lângă zeiță, să ne apropiem de ea. C. Era cumva și lidera, ea dădea tonul, era ca școlărițele acelea din filme, frumoase, dar cu nasul pe sus, după care se uită toți băieții, înconjurată tot timpul de alte fete.
Uneori jucam „Capra” (îmi amintesc că spunem ceva de genul: capră nouă, s-a învechiiit … nu e bună de nimiiic!), „Lapte gros și monopol‘ (aici jucam doar băieții). Dacă era după capul nostru stăteam până dimineața și picam lați. Când cineva trebuia să intre în casă, deoarece îl striga de la geam vre-un părinte, simțeam că se rupe ceva din noi.
Exista o stare de unitate și frăție de grup cum nu am mai simțit decât rareori de atunci. Nu conta din ce familii veneam, nu conta că unul era țigan sau mai prost, în acele momente eram ca UNUL.
Cu băieții, fiecare zi era cumva o nouă aventură (mai puțin zilele de școală) … Dacă ar fi să adun zilele libere aceste sunt poate mii în cei 7 ani și de multe ori făceam altceva.
N-o să uit niciodată diminețile când mă trezeam și auzeam sunetele paielelor (baicelor) pe asfalt. Mereu era câte unul care dădea tonul la joacă. Paielele erau niște pietre plate, în general mai mărișoare pe care le aruncam de la o anumită distanță (15-20 m sau mai mult) de la o line trasată cu creta pe asfalt, până la o grămadă de „ruble” (fețe de la cutiile de chibrituri). Dădeam cu acele baici către ruble până le scoteam din pătratul de cretă. Cine era cu baica mai aproape de ruble avea întâietate. Pentru noi acele ruble aveau valoarea lor în bani sau aur … Eu aveam niște ruble de la fratele meu, după care tânjea oricine, niște rarități. Uneori o singură față de chibrit valora cât 100 de fețe de chibrituri comune. Cu cât era mai rară o imagine cu atât era mai valoroasă.
La fel era și la jocul de capace. Foloseam capacele de la diversele sticle, le îndreptam cu vreo piatră sau un ciocan, iar apoi le puneam grămadă în pătratul de cretă. Fiecare capac, în funcție de raritatea lui valora cât conveneam noi să valoreze. Pentru capace foloseam bucăți de plumb pe care le aruncam de la linia din spate și bineînțeles, cel mai apropiat avea prioritate să dea cu plumbul în capace ca să le întoarcă cu fața în sus. Când capacele nu se mai întorceau, venea altul la rând. Capacele pe care reușeai să le întorci îți rămâneau ție.
Exact se întâmplă astfel cu banii în lume. Banii au valoarea pe care o oferim noi acelor hârtii, valoarea cu care noi acceptăm ca și convenție că o are acea hârtie sau valoare pe care o reprezintă. Dacă noi ca oameni am decide că de mâine aurul de exemplu, nu mai este interesant, că există din belșug, că nu e așa de rar, atunci banii nu ar mai avea valoarea de acum. Banii sunt o convenție și sunt creați din creditul oferit lor. La fel de bine puteam folosi ruble sau capace. Dar despre bani vom vorbi mai încolo.
Câte gunoaie și habe am colindat după ruble și capace, numai eu știu. Și acum am mirosul ala de habă, de râpă de gunoi în nas. Umblam în toată zona de joacă pomenită într-un articol anterior. Mergeam ca disperații să le căutăm, de parcă erau aur.
Dar totuși, rareori mergeam doar pentru un singur scop. De obicei ne strângeam gașcă, cât mai mare și începeam să colindăm. Liderii se hotărau rapid în ce direcție să o apucăm. Îmi amintesc și acum, senzația aceea de mister când mergeam pentru prima dată în anumite locuri. De obicei cei mai mari fuseseră înainte, dar erau cazuri când depășeam limitele. Era un sentiment de poveste, fabulos, de exploratori.
Expedițiile pe râpa Pițigaia (pe care o vedeam mereu de la geamul apartamentului unde locuiam, ca o pată gălbuie în fondul verde al pădurii de pe dealul de pe marginea văii Prahovei) și pe dealul Ciobu, mi s-au părut mereu cele mai fabuloase.
Pițigaia era un deal nisipos de culoare galbenă (un fost fund de mare, cu râpe largi și destul de abrupte, undeva la 200 – 300 m diferență de nivel de la poale până pe platoul de sus unde erau păduri și sonde de țiței).
Cam așa arătau râpele de pe Pițigaia.
Aveam cu noi cuțite ca să putem face locuri unde să ne băgăm piciorul să putem escalada. Erau și zone destul de periculoase, unde doar cei mai temerari se aventurau. Solul nisipos se putea desprinde oricând sub picioarele noastre și să ne prăvălim la vale. Chiar dacă era nisipos, la suprafață avea un strat mai întărit pe care te puteai zgâria, lovi, nu era ca pe dune sau la mare. Plus că existau fel și fel de arbuști, unii cu spini, cătină, muri șamd, așa că era de preferat să nu cazi. Uneori ne aventuram după fosile prin zone mai greu accesibile, fosile de pe vremea când era încă mare: cochilii de scoici, melci. Eram mereu fascinat că la acea înălțime (cam 500 m diferență de nivel față de nivelul mării) a existat cândva o mare.
Cam așa se vede din satelit
Cam așa se vede râpa de la blocul unde locuiam în Câmpina
(zona încercuită cu galben)
Pițigaia este în partea de Vest, iar Ciobu în partea de Est. Mergeam mereu, indiferent de anotimp mai ales înspre Ciobu. Vara să facem baie în Doftana la baraj, să culegem mure, coarne, să ne jucăm cu țevile de pvc cu cornete din hârtie, să ne suim în copaci, să culegem zarzăre, corcodușe, prune, mere pădurețe și tot ce găseam.
Iarna în zona batalelor, dar și în albia râului, între râpa dinspre Câmpina și râu existau zone unde se strângea apa, ca niște mici lăcușoare, iar atunci când înghețau mergeam să jucăm hokey pe el. Luam niște crengi cu cap îndoit, foloseam un puc din orice, de la o bucată de lemn, la diverse bucăți mai ușoare din ceva materiale, ca atunci când ne loveam cu ele să nu ne doară.
Iarna în zona batalelor, dar și în albia râului, între râpa dinspre Câmpina și râu existau zone unde se strângea apa, ca niște mici lăcușoare, iar atunci când înghețau mergeam să jucăm hokey pe el. Luam niște crengi cu cap îndoit, foloseam un puc din orice, de la o bucată de lemn, la diverse bucăți mai ușoare din ceva materiale, ca atunci când ne loveam cu ele să nu ne doară.
Cam așa se vede Ciobu de la bloc
Așa se vede Ciobu din satelit, inclusiv valea râului Doftana
Zona batalelor era una destul de periculoasă. Batalele sunt zone cu ape reziduale de la rafinăria Steaua Română și sunt destul de adânci (poate chiar și 10 – 15 m, se zicea). Când înghețau, de asemenea jucam hokey pe ele însă, uneori gheața era prea subțire și nu odată am trăit cu spaima că se va rupe sub noi. Îmi amintesc și acum sunetele lugubre scoase de gheața ce se crăpa sub noi și cum la un anumit moment dat am fugit cu toții repede către mal, iar mie mi-a intrat piciorul până la genunchi chiar la mal, în acea apă cu miros de petrol. Acolo se putea muri și eram inconștienți.
Erau zone cu bălți mai micuțe și în jurul batalelor. Acum în pozele din satelit sunt multe construcții, dar toată zona era în mare parte, loc viran, acum 30 de ani.
La un moment dat țin minte că unul din băieții mai mari a vrut să facă o bravadă să sară într-un loc cu apă înghețată doar ca să arate că nu se rupe gheața, iar aceasta s-a rupt și a intrat cu totul în apă.
Călătoriile cu cizmele de cauciuc prin toate bălțile și zonele cu apă era iarăși ceva fascinant pentru noi. Cine avea cizmele cele mai înalte era șef de trib. Căutam tritoni, salamandre, broscuțe, iar acele cizme ne dădeau cumva un plus de încredere și siguranță că putem ajunge oriunde. Bineînțeles că adeseori prindeam sârme sau cuie în ele și se spărgeau și luam apă.
Mereu ne întorceam murați la picioare indiferent ce făceam.
Uneori plecam de dimineață și ne prindea noaptea pe dealurile înzăpezite. Aveam o foame în noi că mâncam tot ce prindeam (fructe uscate din copaci, dar mai ales un fel de merișoare din acelea mici roșii sau măceșe). Bineînțeles, unde prindeam o pantă mai liberă, aceasta devenea derdeluș pe care ne dădeam cu sacii, pungile sau ce mai luasem de acasă, făcând dâre lugi și de 50 de m.
Veneam acasă roșii roșii la față și transpirați leoarcă.
Că veni vorba de derdeluș, a fost o perioadă când aveam un fel de ghete-adidas cu o talpă din plastic că alunecam ca la balamuc. Mă mir că nu mi-am rupt ceva … După școală (Gen 1) mai ales, mergeam cu toții înspre IREP (o stradă care coboară dinspre bulevard , două străzi de fapt, una mai abruptă și alta mai lungă și mai lină).
Mergeam să ne dăm ori pe picioare (iar ghetele acelea era ca niște mici schiuri, prindeam o viteză foarte mare) ori cu sania (îmi amintesc acum sania mea de lemn, mai ușoară, dar mai înceată). Era plin, plin de copii. Tot timpul era o senzație de entuziasm, efervescență, nerăbdare. Iarna se întuneca mai repede, așa că era un fior special de mister aparte, să mergem noaptea la joacă.
Îmi amintesc ce fericit eram de fiecare dată când ningea prima dată. Cel mai adesea eram la școală. Era o senzație de fermecare indefinită, de minunare, de bucurie … ieșeam chiuind din clase și prindeam fulgii cu limba. Uneori până se terminau orele, zăpada era deja destul de măricică, motiv de bulgăreală și alergări prin zăpadă.
Bineînțeles, apropierea Sfântului Nicolae și a sărbătorilor de iarnă era ceva indescriptibil, de basm, în plus este și ziua mea așa că mă răsfățam în cadouri. Abia așteptam să mergem la colindat de Crăciun și cu Plugușorul și Sorcova. așa mai făceam și noi un ban.
Aici fac o mică paranteză. Acum mi-am amintit cum am făcut eu primii bani totuși. pe lângă perioada sărbătorilor de iarnă. Cred că aveam 7-8 ani când m-am suit în podul bunicilor și am găsit zeci de sticle prăfuite. Mi-au spus că dacă le spăl și le duc la centrul de colectare, banii îmi rămân mie. Am făcut asta și am câștigat vreo 40 de lei dacă îmi amintesc bine, iar cu o parte din bani mi-am cumpărat o lanternă gen far, destul de puternică, de culoare verde, pătrățoasă. (o amintire care acum mi-a venit).
Și încă o mică paranteză, apropos de lanterne. Eram disperați cu lanternele. Cine avea lanterna cea mai puternică, cu punctul de focalizare cel mai bun, era magician frate. Îmi amintesc că aveam 2 sau 3 lanterne Tiger (două cu 2 baterii, din care una cu o margine verde fosforescentă, ceva special și una cu 3 baterii). Acestea erau mult mai bune ca jafurile românești din plastic, dar oricum, le stricam pe bandă rulantă. Dacă aveam pe atunci un laser, deja eram Dumnezeu pe Pământ. Ne plăcea să mergem să explorăm și noaptea cu lanternele, colțuri întunecate.
Mereu era un fel de competiție ascunsă, care alergă mai repede, care trage cu țeava de cornete mai sus (fratele meu a reușit să sufle un cornet până pe blocul cu 10 etaje, eu doar până pe la 7 ajungeam), care aruncă piatra mai departe, care dă cu mingea de tenis mai sus pe bloc, șamd.
Ca să închei cu perioada iernii, îmi amintesc iarna lui 86 când a fost o zăpadă de vre-un metru jumate. Atunci am făcut niște cazemate din zăpadă gen iglu și tunele. Mirosul de curat, puritatea zăpezii, faptul că se uniformizau cumva culorile îmi dădea un sentiment cumva sacru.
Bineînțeles că nu dura mult căci majoritatea ne scoteam covoarele din casă să le batem pe zăpadă și vedeai multe zone întunecate cu pete pătrățoase și dreptunghiulare.
După Crăciun se aruncau brazii, iar noi îi luam, îi curățam și ne făceam bâte, săbii și fel de fel.
Îmi amintesc ce fascinat eram de biciuri. Iarnă de iarnă îmi făceam bici cu care să bubui de revelion. Biciurile se făceau din sfoară de cânepă împletită. Băieții mai mari își făceau biciuri mari și de 3 – 4 m, grele masive, care rupeau, bubuiau tare tare. Conta și „sfârcul” (vârful). Dacă aveai sfârc de mătase era cel mai bine, dacă era de rafie sau alt material, suna mai prost.
Apropos de bubuituri îmi amintesc de moda pocnitorilor. Din șuruburi sau cu o duză specială, care nu mai știu din ce era. În capătul șurubului puneam o piuliță, umpleam piulița cu catran de la chibrituri, puneam un alt șurub în piuliță ca să preseze catranul, iar întreg ansamblul îl legam cu sârmă, de o pungă, apoi îl aruncam în sus, când pica în cap bubuia destul de tare.
Din ciclul bubuitoarelor aveam și țevi mai groase cu cap din spray și cu carbid. Puneam carbid în spray, dădeam cu salivă să scoată gaz, apoi dădeam foc gazului, iar acesta bubuia puternic. Am și acum mirosul acela de carbid în nas.
Nu știu de ce eram disperați să facem zgomote intense, totul să fie cât mai bombastic, flambant, puternic, impresionant. Simțeam nevoia psihologică să ne impresionăm unii pe alții, dar de ce așa de exploziv, așa de zgomotos, puternic, mi-e greu să înțeleg. De ce fetele nu făceau la fel?
Nu pot s-o uit nici pe baba de la parter, Mateiasca, un fel de cotoroanță, vrăjitoare ceva sau așa o vedeam noi, care mereu ne alerga și ne alunga să nu ne mai jucăm pe lângă geamul ei, unde este adevărat, cel mai adesea făceam o gălăgie cumplită. Eram mereu 20-30 de copii pe lângă bloc, alergând și zbierând. Mateiasca a venit odată chiar la școală, la directorul de pe atunci (un om blând) să se plângă de cât de năzdrăvani eram. Eu și S, am fost chemați la biroul lui, dar eram atât de inocent că nu am primit niciun fel de pedeapsă sau avertisment.
Dintre jocuri îmi mai amintesc nucuța, un fel de golf cu nuci. Făceam o gropiță în pământ și apoi de la o linie aflată la 15 -20 m, aruncam nucile către gaură. Cine era mai aproape dădea apoi ușor cu degetul sau bobârnacul în nuca lui. Dacă reușea s-o bage în gaură ne lua nucile din runda aceea, dacă nu încerca altul, iar cine reușea primul, câștiga. Când n-aveam nuci foloseam castane.
Apoi îmi amintesc origami-urile din hârtie, avioane, flori, pocnitori. Aruncam cu avioanele alea de ne săreau capacele. Bineînțeles, care îl trimitea mai departe, căruia îi zburau mai sus și mai mult, era ciumec. Aruncam și de jos și de la etaj și chiar de pe bloc. Cine îl trimitea mai departe era câștigător (de onoare).
Pe la 10 ani am început să joc ping – pong. Inițial jucam în casă, pe masa din sufragerie (una cu margini rotunjite) și mă antrenam la perete, dăngănind mingea de ping pong în perete până o disperam pe mama. Afară jucam la cele două mese din fier de lângă blocul lui O. Ne strângeam mulți copii așa că eram nevoiți cel mai adesea să jucăm americana. Toată gașca se învârtea în jurul mesei și care greșea mingea lui, era eliminat. De obicei ultimii rămași jucau un set (ori la dublu, ori la simplu). Mai erau niște mese din piatră pe lângă căminele liceului Petrol unde mai jucam din când în când.
În interior am mai jucat în sala de box de la Casa Științei, iar de la un anumit moment dat masa s-a mutat sus, lângă recepția hotelului de la casa științei. m-a pasionat tare acest sport și am continuat să-l joc mulți ani. Am avut și întreruperi de ani de zile, dar acum de vreo 3 ani îl joc cu plăcere.
Tot la Casa Științei (actuală a Tineretului) existau niște zone cu marmură unde ne duceam să ne dăm cu patinele cu rotile și cu bicicletele. Când eram mai mulți copii și nu erau suficiente patine sau când una ni se strica, mergeam adeseori doar cu o singură patină pe un picior, de obicei dreptul.
Îmi amintesc și „scheitul” după cum îi ziceam (Skateboardul), pentru care fratele meu a mers la București să-l cumpere. A fost destul de scump și rar, o noutate la vremea aceea și ceva exotic, la care copii se holbau cu nesaț.
Tot la capitolul ăsta îmi amintesc cărucioarele improvizate cu roți din rulmenți, cu care ne dădeam pe stradă sau mai ales în parcarea din spatele Casei Tineretului. Iar în clipa asta îmi amintesc de M, care ne strica liniștea duminicală cu sunetele cartului lui. Fața lui M de copil tembel cu dinții cariați (acum dacă mă gândesc bine, M seamănă cu Michael Schumacher după ce a stat 3 luni în Vaslui :).
Bineînțeles aveam tona de jucări de genul titirez, caleidoscop, mașinuțe, camioane, basculante, fluiere, mingiuțe, aveam sertarele pline de chestii. Acum îmi amintesc zona de jos a unei mobile, de unde trăgeam niște uși în lateral și cum băgam mâinile și scoteam teancurile de jucări în mijlocul camerei și copiii care veneau în vizită.
Îmi amintesc primele lecții de badminton oferite de fratele meu în vacanța de la mare din Costinești în 1988, una din cele mai frumoase din viața mea. Parcă-l văd pe R spunându-mi să nu mai fac mișcările foarte largi, ca să am mai multă precizie și este o lecție care e prins și mi-a folosit mereu. Este una din vacanțele în care m-am simțit prinț, poate ultima din viața asta. Eram în 87 sau 88, iar tatăl meu fusese desemnat în stațiune ca inspector al calității alimentelor de la terasele, hotelurile și restaurantele din zonă, deci era un fel de Dumnezeu pe Pământ. Oriunde mergeam eram primiți în zona VIP de protocol. Pentru perioada aceea de sărăcie cumplită, aveam acces la lucruri la care alții nici nu visau. Îmi amintesc lada de Pepsi Cola omniprezentă în cameră, ceea ce era rupt din SF-uri pentru noi. Cumva realizam că sărăcia e pentru proștii de rând, pentru oamenii muncii, iar ștabii, nomenclaturiștii, sugacii de ciorapi din partide, au avut mereu tot ce le-a trebuit și mult în plus. Despre perioada prosperă și relațiile din perioada când tatăl meu mai era în familie, voi vorbi în capitolul următor.
Atunci e prima și ultima dată când am intrat la Vox Maris, când mi-am permis așa ceva. În fiecare seară mergeam pe la alt restaurant, altă terasă. Atunci i-am văzut prima dată live pe Holograf, la hotel Forum, am văzut prima dată un breakdance la restaurantul Vraja Mării și am participat la concertul unei trupe la discoteca Tineretului. Ritmul piesei „ior in di omi nau” , lol, mi-a sunat în cap ani de zile (In the army now – Status Quo).
„Călăreții” (termen generic pentru dacii și romanii, cowboy și restul figurinelor) au ocupat un capitol aparte, de o savoare incredibilă, unul dintre cele mai entuziasmante. Cred că aveam mai mult de 14 ani când am descoperit o modalitate mult mult mai faină de a ne juca cu acei călăreți. Eu cu S, G și A, trupa de șoc, în zona de intersecție a celor două scări cea care urca dinspre etajul 8 și cea dinspre etajul 9, construiam niște cazemate din diverse (cartoane, cutii, traforaje). Într-un colț al terasei dintre etaje erau indienii cu dacii de exemplu, iar în celălalt cowboyi și romanii, aranjați astfel încât să fie mai mult sau mai puțin vizibili, dar totuși identificabili, printre cutii, călare pe cai șamd. Apoi ne împărțeam în 2 echipe, 2 cu 2, unii așezați pe scara care ducea în jos către 8 și ceilalți pe scara către etajul 9. De acolo, cu ajutorul pișcarelor cu capse începeam să vânăm călăreții taberei opuse. Dădeam pe rând. Cei care reușeau să doboare primii toți călăreții taberei opuse câștigau. Acest joc inventat de noi avea o savoare incredibilă, deoarece uneori era cumplit de greu să nimerești câte un călăreț care poate își mișcase poziția și i se mai vedea doar pistolul sau țeava puștii sau nu se mai vedea de loc și trebuia să-l lovești din ricoșeu sau să tragi cu capse mari să dărâmi toată șandramaua pe el, iar când reușeam câte o lovitură de precizie chirurgicală, eram în delir. Foarte multe ore am petrecut așa, disperând vecinii de la acele etaje.
Apoi, fotbalul cu jetoane, o pasiune pe care am avut-o de pe la 11-12 ani până înspre 19-20 de ani, unul din cele mai savuroase jocuri posibile. Eram atât de pasionați că inventam echipe, campionate, aveam jucători preferați, jetoane mai puternice, cumva mai fine, mai exacte, nu știu de ce.
Știam jucătorii ca pe o poezie atunci, iar acum îmi amintesc câțiva (Oscar, Kill, Oblemenco, Balmoral, Valderama, Deff, Futre, Beladonna, Muntzer, Bolbocet, Max Cavalera de la echipa lui S (Antrax cred că se numea) și Omambiik, Nfede, Ncono, Mila, Gerald, Makanaki, David, Francois, Satriani de la echipa mea, Ratos la Porao …
Printre echipele din campionat îmi mai amintesc Sepultura și Anathema 🙂
Eu ca eu, am avut pasiunea asta până pe la 20, dar frații P, mai ales D, avea deja 26 – 27 și tot se mai juca cu noi 🙂
De multe ori mă duceam la S acasă și-l trezeam din somn … el se culca pe la 4-5 dimineața și era năuc, dar pasiunea e pasiune și ne zdrobeam reciproc ore în șir, făcând campionate după campionate. La vremea aceea jocul era destul de rudimentar, de aceea noi am pus plase la porți și numere la jetoane.
Loviturile rare pe care le mai prindeam din vole erau trăite de parcă ne uitam la meciuri de fotbal reale. Acum văd că jocul arată mult mai profi, cu margini ridicate. Chiar și acum aș mai juca o partidă pe noul joc 🙂
Mai exista un gen de teren fotbal cu jucători din cuie și o biluță de fier, dar și unul cu jucători atașați de un arc și biluță de fier.
Pe la ștrandurile câmpinene mi-am petrecut foarte multe ore. În oraș aveam 3 ștranduri: cel de la Casa Tineretului (pe care-l vizitam mai des în acestă perioadă, căci era mai aproape), cel de la Casa de Cultură (pe care l-am frecventat mai des după 16 – 17 ani încolo) și cel de pe bulevard, ștrandul acoperit (care a fost închis acum vreo 15 – 20 de ani) în care mergeam mai ales în perioada rece căci avea apa încălzită.
Zilele de vară cu soare, o mare parte din ele, pe la ștrand mi le petreceam. Și acum îmi vine în gură și-n nări mirosul acela de clor și pipi și parcă văd culoarea care pe zi ce trecea devenea tot mai galbenă. Dar nu mai conta. important era să avem unde să jucăm o leapșă la colțul bazinului (alergatea prin apă, ne băgam la fund și încercam să ne atingem și aveam fel și fel de strategii de evitare). Fratele meu era cel mai bun înotător și cel mai expert la treaba asta, dar și eu i-am călcat pe urme mai târziu.
La ștrandul de la Casa Tineretului mi-am bușit eu nasul, de am făcut cred deviație de sept sau ceva (am nasul ușor strâmb) deoarece am încercat să fac flip flap din apă. Apa îmi venea până pe la coapse, iar când m-am lăsat pe spate, nu am mai putut ridica picioarele din apă, mâinile nu au suportat tensiunea și am dat un nas de fundul bazinului din poziția de pe spate, că am văzut stele verzi și am ieșit cu sânge la nas.
Ne strângeam găști de 8-10 oameni și jucam cărți până se scorojea pielea pe noi de la soare, căci un joc putea să dureze și 2-3-4 ore (Wist, Renț, 66, Șeptică, Macao, Tabinet, Război, Poker, Popa Prostul, Trombon și multe altele – uneori jucam pe porunci, adică cine pierdea trebuia să împlinească porunca celui care câștiga – iar uneori poruncile erau jenante, să pupi nu știu ce fată, să sari cu burta pe apă, să te duci să cerșești, șamd).
Mai jucam Table, Șah, Dame, Remi și tot felul de jocuri pe hârtie (Avioane, Biscuitele, Punctulețe, Fotbal pe Hârtie, ȚOMAPAN – țări, orașe, munți, ape, plante, animale, nume, acesta fiind unul dintre jocurile care m-au antrenat la geografie, materie care a devenit preferata mea, dar și alt joc pe care-l jucam cu G.
Mai jucam Table, Șah, Dame, Remi și tot felul de jocuri pe hârtie (Avioane, Biscuitele, Punctulețe, Fotbal pe Hârtie, ȚOMAPAN – țări, orașe, munți, ape, plante, animale, nume, acesta fiind unul dintre jocurile care m-au antrenat la geografie, materie care a devenit preferata mea, dar și alt joc pe care-l jucam cu G.
G avea o hartă a lumii acasă și inițial alegeam capitalele și încercam să le localizăm, să ni le amintim, apoi am trecut și la orașe mai mici – acest învățat în joacă mi-a fost extrem de util la școală, dar și mai târziu în viață, căci aveam idee de majoritatea capitalelor lumii). Mai târziu, împreună cu S, G și A jucam Cine Știe Bravo Lui … aveam o carte cu vreo 1000 de întrebări cu Știați că?, iar de acolo alegeam la întâmplare un număr și încercam să dăm un răspuns și nu aveam variante alternative de răspuns ca la Vrei să fii miliardar.
De asemenea, Spânzurătoarea era un joc ce stimula bine mintea, ca jocuri pe hârtie, dar și Fazanul și Scrabble-ul, jocuri ce stimulau îmbogățirea dicționarului de cuvinte. La Scrabble devenisem chiar bun, o băteam și pe mama care era profesoară de română, dar și pe fratele meu.
Apropos de șah. Când jucam cu S aveam un tremurici, o emoție incontrolabilă, iar el îmi zicea că m-a apucat Parki (de la Parkinson :).
Iar în privința tablelor, am una dintre puținele amintiri frumoase cu bunicul (din partea tatălui) care mă bătea la table și-mi zicea că dacă vreau să-l bat, va trebui să dorm cu zarurile sub pernă. Și așa am făcut … lol (nu-mi amintesc să-l fi bătut).
Unele din cele mai mișto momente era când se mai lua curentul și la lumina lumânărilor mergeam la vecina A. și împreună cu fratele ei A, în bucătărie, ne jucam „Nu te supăra frate„, „Sus Jos” sau „Piticot” . Tot din acea bucătărie de la etajul 5, puteam să mă uit nestingherit la etajul 3 din blocul vecin, unde era C., dragostea copilăriei mele … Dacă ne plictiseam, mergeam în sufragerie și-mi amintesc turele de alergatea pe canapelele ei, iar în rarele momente când ne opream, eu stăteam cu capul în jos cocoțat cu piciorele de marginea canapelei, un fel de yoga spontană care simțeam că îmi liniștea mintea.
Savuroase erau și jocurile de baba oarba cu A.N. fiica profei de engleză. Tatăl V.N. era un tip plin de umor și țin minte că râdeam de fiecare dată până la lacrimi cu el. Modul cum imita fel și fel de personaje mi se părea genial. Îmi amintesc când mă întreba de ce am cap și-mi zicea ca să nu mă plouă în gât și apoi făcea niște schimonoseli cu gura foarte comice. Un om tare simpatic.
De asemenea aveam multe jocuri cu lupte, trânte și afară și în casă. Îmi amintesc că mă luptam cu S. și când mă dovedea el când eu pe el, dar nu ne supăram, dimpotrivă, dacă unul câștiga, data viitoare îl lăsa pe celalalt să câștige. Îmi amintesc că ne omoram (cu săbii și cuțite imaginare) și apoi după ce unul murea, îi zicea celuilalt, ok, acum e rândul tău să mori. Și ne omoram de 100 de ori pe zi, sau noapte 🙂
În casă mă mai jucam fotbal cu mingea de tenis, cu fratele meu, din vitrină în vitrină cum s-ar zice, căci aproape de fiecare dată mai spărgeam câte ceva din vitrine. Am duduit blocul ala că mi-e milă de săracii vecini de sub noi.
Îmi mai amintesc când ne jucam și în nisipul galben de pe câmp, (undeva pe lângă sonda aceea înaltă, de care am vorbit într-un articol anterior) cu mașinuțe, basculante, făceam rampe și fel de fel de gropi în acel nisip cu ușor iz de petrol.
La scăldat mai mergem și pe râul Doftana la baraj, iar pe vremea când făceam noi baie, râul era mort din cauza deșeurilor de la rafinărie. Apa puțea a batale, însă noi tot făceam baie. Îmi amintesc când săream în cap de pe mal în apă și la un moment dat unul din copii a sărit și s-a înfipt cu capul în nisip. Noi ne-am distrat, dar putea să-și rupă gâtul.
Eu cu O pe râul Prahova (aveam 13 sau 14 ani)
Râul Prahova era un pic mai curat, nu foarte, dar totuși mai avea pește și-mi amintesc că uneori pescuiam (cleni, cuțităi – aveau un solz tăios sau mrene) sau îi prindeam sub pietrele de la malul râului. Când pescuiam foloseam carabeții de sub pietrele râului (niște larve sau ceva). Apoi uneori îi și mâncam.
Eu cu O pe râul Prahova (aveam 13 sau 14 ani)
Poză făcută de D. cu aparatul meu foto – un aparat rusesc
Într-una din amintirile de pe râul Prahova, în drum spre Pițigaia, eram în expediție gașcă mare, ca să nu mai ocolim pe la pod (nu era vorba de podul lui Rache, ci următorul mai de la vale), ne-am hotărât să trecem râul, care pe alocuri urca până aproape de brâu și era repejor atunci. Băieții mai mari l-au trecut repede, dar M. era panicat rău și a început să plângă spunându-le băieților mai mari că dacă i se întâmplă ceva or să-l plătească 🙂
O altă pasiune a fost colecționarea de surprize cu mașini, de la gumele Turbo. Ca să ne completăm colecția jucam barbut cu zarurile sau zarul (în spălătorie la 7).
De asemenea am fost pasionat de mizeriile de gume cu imagini Garbage Pail Kids. Și acum îmi vine în gură gustul acela de gumă veche în gură. Erau niște abțibilduri cu care mi-am umplut șifonierele.
Și bineînțeles, colecția de abțibilduri cu jucători de la Campionatul Mondial din Mexic 86. Acestea erau mai greu de completat și erau foarte valoroase pentru noi la vremea aceea.
Îmi amintesc când mergeam la cules de nuci, colindând toate aleile, străzile și bulevardurile, știam fiecare corcoduș sau zarzăr roșu (un deliciu, care de obicei era cules cel mai rapid). Mereu la început de an școlar, aveam degetele negre.
La un moment dat, cu ajutorul prietenului D, coleg de bancă în toată generala, am căpătat pasiunea pescuitului. Tatăl lui avea pile pe nu știu unde și avea cârlige profi, strune, plumbi, ceva rar la vremea aceea (86-87) și totodată fabrica plute. Avea lansete, undițe de fibră de 8 m, undițe de 4, 5. Eu avem undițe din bambus, de 2,5 sau 3 m destul de greuțe, iar D avea una de 5 m ușoară și alta de 2,5 și mai ușoară… Cu el am mers prima dată la lacul Biserici, la Nistorești, la Zorile, pe râuri. Ne trezeam dimineața la 3 și la 5 eram pe lac, când răsărea soarele. Mergeam și luam râme din compostul bunicilor lui care aveau o casă pe lângă liceul Petrol. Viermii nu ai știu de unde îi luam. Aveam și nadă , mămăligă, pâine. el avea mereu niște secrete. De exemplu, punea șofran în nadă. Oricum, de obicei el prindea peștii mai mari și mai mulți. Pasiunea pentru pescuit m-a urmărit mulți ani. Căpătasem obiceiul să mă uit la diversele ramuri ale copacilor și unde vedeam una mai dreaptă, o imaginam deja, undiță. Îmi plăcea și să mă uit la pescari. Nu conta că de multe ori veneam fără pește acasă, starea aia, pânditul plutei, îmi ofereau o stare de prezență accentuată. Frate-miu făcea mișto mereu de mine. Nu înțelegea cum de pot sta la pește atâtea ore fără să mă plictisex.
La mare când mergeam mă duceam la prins guvizi și odată am scăpat din undiță un pește mărișor, de care m-am și speriat. Cred că era vre-un stavrid mai mare. Am prins o grămadă de guvizi și câini de mare, la carne de scoică. Și acum am în nări mirosul acela de alge, sărat, de pește …
Visam să ajung pe diverse bălți. Pasiunea pentru pescuit m-a lăsat după ce am devenit vegetarian. Totuși când pentru vreo 3-4 ani am redevenit omnivor, am mai pescuit de vreo câteva ori însă eu personal am dat drumul peștelui înapoi în apă. Nu-mi plăcea să bag râmele în ac sau viermii așa că dacă voi mai pescui vreodată, o să dau la mămăligă sau pufarine, iar peștele aruncat înapoi în apă.
Jocurile cu mingea au fost bineînțeles foarte numeroase: fotbalul, miuța (unul stătea în poartă și alți alergau după minge să vină să-i dea gol – „miuța de la gaze” fiind preferata … gazele era un loc îngrădit unde era nodul central de control al gazelor din cartier, iar acolo existau opreliști naturale ale mingii), măgărușul, americana (stăteam mai mulți în poartă și jucam cumva pe echipe, nu-mi mai amintesc cum era), obligatea la bară, trozbal (tenis cu piciorul), din poartă în poartă (o atingere și apoi șut). De obicei aveam post de atacant sau mijlocaș. Aveam locuri de joacă și în fața blocului pe câmp și pe stadion, și lângă stadion și pe Maracana (vezi poza cu terenul de lângă batale) și la căminul liceului Petrol și pe asfaltul de la TCM – căminul fabricii …
Una din amintirile pregnante este cea când m-am trezit pe la 6 dimineața și l-am chemat pe bunul prieten S să-mi tragă la poartă. Îl strigam … ăsta zombi, la 7 dimineața se uita buimac la mine, dar a venit.
Una din amintirile pregnante este cea când m-am trezit pe la 6 dimineața și l-am chemat pe bunul prieten S să-mi tragă la poartă. Îl strigam … ăsta zombi, la 7 dimineața se uita buimac la mine, dar a venit.
Dintre jocurile cu mingea îmi mai amintesc „pătrățica„, „țările„. „rațele și vânătorii„.
Alte jocuri care-mi vin în cap: „pac – pac„, „țară țară, vrem ostași„, „hoții și vardiștii”
Clar, toți copacii din zonă erau cunoscuți, escaladați, iar unii dintre noi erau mai maimuțe decât ceilalți. Alergările prin copaci, în special în nucul de la ștrandul de lângă Casa Științei și în nucul de lângă generatorul electric de pe câmp (cum numeam noi ternul viran din fața casei) erau de pomină. (eram uneori și 10 – 15 copii care ne alergam printre crengi). Așa inconștiență pe noi mai rară. Drept urmare, cred că ultima dată când ne-am mai alergat prin copaci, eram cu fratele meu în nucul de pe câmp. La un moment dat, el se ținea cu mâinile de o crenguță de deasupra capului, undeva la o înălțime de vreo 3 metri. Crenguța s-a rupt iar el a picat pe spate sprijinindu-se în mâini. Ambele mâini i s-au rupt din încheieturi, la una din mâini avea chiar fractură deschisă Cu mâna fără fractură deschisă îți sprijinea pe cea cu fractură deschisă. De acolo, am mers până la casa bunicilor, vreo 3-4 km, unde locuiam în acea perioadă, iar apoi l-au dus la spital. Eu aveam cred, 12 sau 13 ani, iar fratele meu 18 sau 19.
A urmat o perioadă foarte interesantă pentru fratele meu care a trebuit să treacă peste orgolii și să accepte ajutorul meu să-l spăl, să-l îmbrac, să-i dau de mâncare căci el nu prea putea să facă nimic. În acea perioadă a primit foarte multe lovituri extrem de puternice, care să-l echilibreze, dar despre asta voi vorbi data viitoare.
Deoarecem am vorbit de copilărie și joacă îmi amintesc cu deosebită plăcere unul dintre primele filme văzute la cinema după Revol … lovitura de stat, un film care prin emoțiile transmise îmi amintește foarte mult de starea mea de copil. Filmul se numește Hook și îl are în distribuție pe unul dintre cei mai îndrăgiți actori ai vieții mele: Robin Williams (RIP). Vizonare plăcută!
VEZI FILMUL AICI
LINK 1 – HBO GO – prima lună gratis
LINK 2 – Desene3D
LINK 3 – Desene Faine
