
Continui acest experiment personal nebunesc și destul de inutil (așa pare momentan, din cauza „fabulosului” răspuns, dar pur și simplu simt să scriu în continuare) cu încă un capitol important al călătoriei prin matrix: mreaja muzicii.
Consider muzica una din mrejele acestui matrix și a fost și este una dintre marile pasiuni ale acestei vieți. O consider vitală pentru sufletul meu și simt că m-a ajutat în momente de răscruce ale vieții, fiind chiar în anumite momente, singurul alean, singura lumină. Fără muzică viața mea, ar fi fost infinit mai goală, un infern și cred sincer, că dacă nu ar fi existat muzica, probabil că plecam mai repede de pe această planetă.
De exemplu, cu muzica celor de la Kraftwerk am intrat în contact inconștient prin intermediul emisiunilor de știință din cadrul TeleEnciclopediei, mai ales când se vorbea de roboți industriali și computere. Am redescoperit formația mult mai târziu, pe vremea netului, încercând să aflu cine cânta muzica de la acele emisiuni și am aflat. Și acum muzica lor mi se pare incredibil de tare, pentru anii 70 când a fost făcută.
Alte piese care m-au impresionat (pe lângă cele de la Telecinematecă și TeleEnciclopedia de care am vorbit în articolul de legat de vârsta 4 – 5 ani) era muzica de la emisiunea ATLAS, pe care am căutat-o ani de zile și am cercetat forumurile perioadic până când am aflat de Vince Di Cola cu piesa lui If he dies, he dies (din Rocky 4).
Poate dacă nu ne inundau doar cu acest gen de muzică pe vremea lui Ceașcă, poate mi-ar fi plăcut mai mult, însă ce-i prea mult strică.
Nebuna de Dida Drăgan (care mi se părea că țipă pe la TV) sau Silvia Dumitrescu au făcut o notă aparte în zona muzicii ușoare românești , cel puțin după gusturile mele. Mi se păreau cele mai penibile cântărețe de muzică. Silvia mi se părea chiar anti – talent și plină de figuri de-mi venea să vomit când o vedeam.
Comunismul ne-a ținut într-o foame de informație și de cunoaștere, că în momentul când am început să avem acces la acestea, am fost ca niște bureți uscați în care am supt tot ce venea, de multe ori fără discernământ, inclusiv gunoaie.
Unii spun că a fost la mijloc și un experiment social, au creat un fenomen de masă prin mijloace oculte, psihotronice și prin magie neagră (așa cum cică ar fi creat și în cazul The Beatles) și că nu întâmplător Michael a avut cel mai mare bum după lansarea albumului Thriller din 1982 (cu acea poveste de groază și zombi). Către sfârșitul carierei Michael chiar a recunoscut că a fost vândut oculților o perioadă de timp, după care a încercat să se rupă, de unde și problemele apărute.
Altă piesă memorabilă a lui Michael Jackson, una la care și acum îmi dau lacrimile, este piesa We Are The World (în care cântă alături de mari artiști ai acelei perioade). Posibil ca aceasta să fie una din primele piese care mi-au atras atenția către el. Mă doare să văd că nici înainte de moartea lui, nici până în prezent, nu prea s-a văzut acea unificare în conștiință pe care genul acesta de piesă dorea să-l trezească.
Mai multe despre pasiunea față de Michael și cum s-a diluat încet, la capitolul muzică din timpul liceului.
Imediat după 90 mi-am cumpărat un dublu radio casetofon chinezesc, din acela cu piese din plastic, o mizerie oribilă, dar cu care mi-am mai alinat setea de muzică până prin 94 – 95 când am trecut la următorul nivel.
Nu voi uita niciodată muzica de pe casetele acelea obosite și scârțâitul din fundal al casetofonului, foșnetul omniprezent și bineînțeles, pocnetele și trosnetele de pe bandă + lipiturile de rigoare după ce casetele se agățau și trebuia să trag banda înapoi folosind un creion. Am derulat kilometri de banda la creion, deoarece de multe ori, acele casete se blocau și casetofonul nu mai avea puterea să le tragă nici înainte, nici înapoi.
Însă dincolo de toate problemele de redare, fiecare casetă, fiecare album nou era o adevărată călătorie interioară. Una dintre primele casete cumpărate de mine în anii 90, a fost albumul lui Jean Michel Jarre – Zoolook. Și acum îmi amintesc nesațul cu care am desigilat caseta, o castă Elba (cred) și coperta verde, mirosul acela de hârtie și plastic și senzația primelor sunete care m-au luat complet prin surprindere. Era un album de care nu auzisem niciodată și cumva mi s-a părut destul de creepy, misterios și absolut ciudat.
M-am simțit ca un pionier în anturajul meu, deoarece am fost printre puținii oameni pasionați de genul acesta muzica.
Muzica era extrem de rară la începutul anilor 90, iar genul acesta de muzică electronică și mai rar, de aceea fiecare album îl ascultam de zeci de ori până îmi luam următorul album.
Îmi amintesc că mergeam până la București și-mi cheltuiam toți banii de pensie alimentară pe casete. Luam câte 7.8,10 casete de la Piața Romană sau Universitate. Atunci a și început nebunia strângerii de casete, în câțiva ani am ajuns la vreo 500.
Sigur, nu toate casetele erau „originale” cum s-ar spune, de firmă, sigilate, legale, majoritatea erau copii, iar eu le făceam coperte manual, scriind cu pixul pe hârtie. Copiile le făceam dând la schimb ce aveam eu și înregistram tot ce prindeam.
Îmi amintesc zecile sau sutele de casete Raks, BASF, Maxwell cu care am petrecut sute sau mii de ore editându-le, aranjându-le, șamd. Ce s-a întâmplat cu ele, voi vorbi mai încolo.
Unul dintre prietenii mei buni, D, în aceiași perioadă și-a cumpărat un casetofon Sharp unde am putut să fac diferența între lucru de firmă și chinezărie. „Casul” lui D era „navă” pe lângă jaful meu și îmi amintesc cum mergem pe la el și-mi punea muzica celor de la Technotronic, Compact și mă uimea ce bine știa versurile.
Tot pe atunci ascultam la greu și SNAP – The Power.
Eu niciodată nu am dat atenție la versuri, nici în prezent nu ascult versurile decât dacă îmi impun special acest lucru sau versurile sunt prea evidente, cum sunt de exemplu cele de aici …
Am ascultat mereu armoniile (atât ale vocilor cât și ale instrumentelor) și nu mesajul versurilor.
M-am trezit nu odată să aflu ce versuri sataniste absolut oribile au unele piese care m-au încântat multă vreme (gen Iron Maiden) fără să bag de seamă versurile.
Apropos de Technotronic, melodiile lor făceau vâlvă când eram eu în clasa a 8-a și îmi amintesc de nebunul clasei ȘD care schimba într-un mod foarte creativ și comic versurile lor, modificări care m-au urmărit mult timp bântuindu-mi memoria.
De exemplu la piesa Get Up, el zicea :
Get up, get up get dancing do it, get up eu sunt în baie,
Get up people, now get down do it și mă spăl la c…e.
Iar la piesa Pray a lui Mc Hammer zicea: Mă dau cu șpray! spraaay, spraaay, spraaay, mă dau cu spray în WC la femei …
După 90 foamea de a vedea videoclipuri era fenomenală, iar video-discoteca Tineretului (de la Casa Științei) ne împlinea aceste fantezii. Cred că în clasa a 8-a am fost prima dată la discotecă sau a 9-a, nu mai sunt sigur. Despre mintea celui care mergea pe vremea de atunci la discotecă, mai pe larg mai încolo.
Ca o ultimă amintire, cred că tot în 1990 am cumpărat și prima casetă cu muzică clasică și cred că era vorba de VIVALDI – Anotimpurile, o casetă de la ElectRecord (firma românească de pe vremea comunismului, de imprimări audio). Muzica clasică fiind printre favoritele mele încă de pe atunci (dar nu toată – care ce și cum, cu altă ocazie).
P.S. Pentru cei care nu au aflat încă, vă anunț că am creat și o pagină dedicată muzicii care m-a marcat cel mai mult în această viață, o pagină în care, în măsura timpului disponibil, voi pune linkuri către albumele sau artiștii care m-au impresionat cel mai mult. Vezi pagina AICI.