M-am blocat un pic în depănarea amintirilor deoarece sunt atât de multe și disparate, pe diverse categorii și fără o legătură coerentă între ele așa cum mi-aș fi dorit să fie pentru a păstra linia de până acum.
De asemenea mi-e greu să le pun într-un context mai larg care-mi depășește propria persoană, dar mă voi strădui.
În plus spre bucuria „dujmanilor”, în ciuda unei medii de 400 – 500 de vizionări/articol, nu prea se înghesuie nimeni să-și dea cu părerea … Nici pro, nici contra. Ignorare totală … Nici din partea celor care la început mai ziceau una alta. Zici că sunt omul invizibil … LOL
Abia zilele trecute a venit un cunoscut și mi-a spus că se regăsește în ceea ce fac și să continui, plus alte lucruri motivaționale.
Pe de-o parte mă simt cam dezumflat, pe de alta mai liber căci văd că indiferent ce spun nimeni nu pare afectat, deranjat așa că mă simt liber să mă exprim fără cenzură. Data trecută chiar am abordat un alt subiect sensibil …
În fine, eu cred că voi continua, dar poate, într-un ritm mai relaxat
Asta îmi aduce aminte de bancurile următoare:
– Doctore de la un timp mă simt așa cam invizibil, nu prea mă mai bagă lumea în seamă …
– Următorul!
‑ Dle doctor, în anticameră este un bărbat care pretinde că e omul invizibil.
‑ Spune‑i că nu pot să‑l văd acum.
Poate dacă mă făceam actor eram pe o cale mai apropiată sufletului meu. Poate.
Însă fiind lăsat liber, de capul meu, să-mi aleg drumul fără niciun fel de ghidaj sau încurajare în vreo direcție sau alta, cumva am plutit în derivă, urmând impulsurile de moment, făcând ceea ce simțeam atunci, trăind clipa, fără un plan anume sau un scop mai înalt.
Iar acum sincer, regret parțial, că nu am avut un adult care să vadă în mine un anumit potențial, să mă încurajeze și să mă susțină să merg în acea direcție. poate mi-ar fi fost mai bine din anumite puncte de vedere.
Poate că am fost și un pic divergent, adică bun la toate sau la prea puține, fiindu-mi aproape imposibil să-mi dau seama ce doresc cu adevărat să fac, ce-mi place, ce simt, ce cale să urmez. Știam mult mai bine ce nu-mi place decât ceea ce-mi pace, însă dacă mergeam prin excludere tot rămâneau mult prea multe opțiuni. M-ar fi ajutat poate viziunea foarte clară a unui adult care să mă fi cunoscut mai bine poate, decât mă cunoșteam eu și care să-mi fi dat un impuls clar sau să-mi explice clar opțiunile. Mama mă încuraja indiferent ce alegeam eu. Pe mama eu o dominam. Alți adulți influenți nu prea avem în preajmă în afară de fratele meu, care și el era destul de miserupist și cu care, după cum am mai spus, nu prea puteam vorbi … el era prea cool, prea superior față de mine sau așa se simțea el.
Cumva nu mă mir că am ajuns mai târziu să cochetez cu spiritualitatea și mă regăsesc un pic în povestea lui Osho (Autobiografia unui mistic nonconformist), doar că eu nu m-am trezit așa de puternic. Și el a fost lăsat de capul lui, însă trăind într-o cultură orientată către spiritualitate, egregorul nației și castei lui, poate bagajul lui karmic, l-au dus către un alt fel de rebeliune interioară, în care a devenit un om extrem, dar extrem de puternic și trezit. Eu, așa și așa către slab …
Îi invidiam un pic pe cei care-i vedeam cu o misiune clară, foarte buni într-o anumită direcție sau alta: foarte buni matematicieni, foarte buni sportivi, foarte buni bătăuși, foarte buni desenatori, artiști, chitariști, foarte buni la limbi străine șamd. Unii păreau să aibă o misiune predestinată mult mai clară decât a altora sau decât a mea. Eu cumva m-am simțit mai mereu cumva cam al nimănui, într-o derivă interioară, pe care însă trăiam cu impresia c-o am sub control. Mergeam purtat de vânt ca o frunză. În ce direcție, habar n-aveam.
Există acum teste psihologice care te pot ajuta ca și copil (sau pe părinți) să-și dea seama ce fel de înclinații sau aptitudini există, ca să-ți fie mai ușor să identifici o cale, un scop, o misiune. Însă pe vremea copilăriei mele eram trași la ștanță de sistem, fără alternative. Acum, cum necum, au mai apărut alternative: homeschooling, Valdorf, Montesori, școala democratică …
Alegerile pe care le-am făcut pentru viața mea (cel puțin în acea perioadă) au fost destul de la plesneală, de genul: cum mi-o fi norocul. Și poate una din cele mai neinspirate alegeri a fost determinată poate și de un orgoliu de băiat frumos și inteligent al lu’ mama când am ales să merg la mate-fizică la colegiul Nicolae Grigorescu, cel mai bun din orașul Câmpina. Eram destul de bunicel la mate, însă fizica și chimia nu le-am putut înghiți.
Fratele meu fusese acolo, la Grig, nu la mate-fizică ci la un profil gen mecanică sau ceva de genul și fusese unul dintre cei mai buni din clasa lui de liceu. Cum necum învățasem ca disperatul matematica (după cum am mai povestit pe aici) așa că am reușit să intru printre cei mai buni la Grig (după cum numeam liceul între noi elevii), la C. Și am nimerit tot cu diriginte de matematică (ceva ce urma să devină un adevărat coșmar), pe Pătran. Însă despre aventura nebunească cu Pătran voi vorbi la capitolul liceu. Nu știu de ce am avut destinul asta karmic fix cu matematica, căci în afară de școală nu am mai avut nevoie de ea, decât la nivel de clasa a 3-a cel mult.
După ce ne umpleam burțile de prăjituri (Doboș tort – preferatul meu, Amandine, prăjituri Moca, eclere, savarine și mai erau unele în formă de banană parcă și altele cu niște fețe de broscuță (care cred că se numeau chiar așa, Broscuțe) și beam câte un Cico, Brifcor sau Quik, stăteam cu fundul pe marginea de piatră de la cofetăria de lângă Peco de pe Bălcescu (colț cu Orizontului) și ne hlizeam făcând tot felul de comparații de genul,: ce față de cartof prăjit are ăla, ce râs de bormașină, ce față de menghină, ce cap de colac de WC, ce voce ascuțită, zici că tai sticla cu fierăstrăul, ce surâs de stropitoare, șamd.
Genul acesta de comparații care mai de care mai haioase și imaginative, au rămas o notă distinctivă a umorului cu care prietenul meu S, care este un bun scriitor, își concepe creațiile.
un iaurt în flăcări;
cine a bărbierit statuia?;
un zâmbet de sub tramvai;
cine-a pus magiun pe clanță?;
cine-a-nfipt zambila-n brânză?;
ești tare ca fularul și ca untul la soare;
cel mai tare din parcare și parcarea era goală;
doi scheleți se trag de piele;
doi scheleți sar gradul și unul rămâne-n țambră; …
Tu știi câte roţi are vaporu’?
Chiar și acum folosesc niște expresii din copilărie care sună a țigănească, dar nu știu dacă sunt pe bune:
ajmapela la canada, abrâșcala la diaz.
Nu mai rupeți florilii ca și ele este vii, așa cum ele este pui de pom și noi suntem pui de om.
Nu vă mai scărpinați copii, că și purecii ie vii, dați-vă cu DDT să vedeți ce bine e.
Una dintre trăsnăile făcute de mine a fost la un moment dat să fac pipi împeună cu S într-un bidon de suc și apoi să le dăm copiilor să bea zicându-le că e suc. Și cred că în aceiași zi sau perioadă am inventat o înjurătură codată pe care doar eu și cu S o știam și ne tăvăleam pe jos de râs când o ziceam. Aceasta înjurătură era un termen inventat de noi care suna ceva de genul: ȚÂNȚÂNVAILER iar pentru noi însemna ceva gen: mai du-te-n aia mătii sau ceva de genul. Ceilalți copii se uitau la noi ca proștii, iar noi le-o ziceam cu sete: ȚÂNȚÂNVAILER și râdeam cu lacrimi.
Luându-te cu anturajul ajungi să faci și răutăți și nici măcar nu realizezi că sunt răutăți, deoarece dacă toată lumea le face, nu mai par așa de grave sau nu ți se mai par răutăți. Faptul că făceam mișto de acești oameni cu probleme e regretabil și cred că le-am pricinuit un plus de suferință nenecesar.
Copiii pot avea manifestări rele, răutăcioase, absolut gratuit … ai putea spune că uneori sunt posedați de draci, atât de răi pot fi. Pot manifesta atât de mult dispreț, ură, într-un mod foarte pur și gratuit, încât să te facă să te simți desființat ca ființă. Și adeseori manifestă un spirit de haită acești copii, cu cât sunt mai mulți cu atât te sfâșie (pe interior) mai puternic.
E greu să-i consideri nevinovați, neprihăniți, lipsiți de discernământ (deși sunt) în anumite momente.
Momentan atât pentru astăzi.
Că tot am vorbit de comicării și să terminăm într-o notă pozitivă vă invit ca de obicei la un film intitulat:
Taare Zameen Par (2007)
Dacă nu ar fi existat acel profesor, răutatea celor din jur, lipsa de înțelegere, compasiune, l-ar fi izolat, l-ar fi băgat pe pastile sau ar fi sfârșit chinuit de suferință în cine știe ce loc.
Deci atenție mare : nu permiteți copiilor voștri să-și bată jos, să râdă de alți copii care nu au același gen de aptitudini și inteligență ca și ei. Poate sunt înzestrați altfel, așa cum este și copilul din acest film. Și chiar de nu ar fi înzestrați, tot nu este ceva ok să râzi de altul mai puțin norocos ca tine.
