Blogulețul a împlinit un an … ce trece vremea … în ritmul actual de a scrie, mă prinde senectutea …. la fix, aș zice.
Azi voi vorbi un pic despre sănătate, plecând de la starea mea de sănătate ca și copil. Este un subiect spinos și contondent pe alocuri.
Nu știu sigur care este motivul, dar eu am ieșit un aschilambic, genul longilin, scheletic, subțirel, cu oase subțiri, fragil, cu o conformație către feminin (cu talie și bazin lat). Părinții mei și-au dorit să fiu fată, asta e cert și de aceea cred că am avut trăsături mai feminine o bună parte din viață și cred că am asimilat un pic mai bine anumite aspecte ele feminității interioare, decât alți băieței, fiind astfel mai echilibrat, aș zice.
Însă mama mă compara mereu cu fratele meu, care de mic a fost mai masiv, mai puternic, oase solide, chiar ușor grăsuț, pufos și mânca de spărgea, cam tot ce i se dădea (cred că a fost și mult mai iubit de ambii părinți, de unde și creșterea acestuia mult mai zdravănă – pe mine m-a iubit doar mama). Eu eram sclifosit la mâncare, 50% din mâncare nu-mi plăcea, iar mama tot insista să-mi bage cu forța mâncare, când mie nu mi-era foame și chiar nu simțeam să mănânc. Asta mi se pare o mare prostie. Fiecare copil e unic frate și are trebuințe și necesități de hrană diferite. Fratele meu era mult mai activ, focos, exteriorizat, exploziv, tot timpul în acțiune, sportiv și normal că simțea nevoie să bage la jgheab mai mult, iar eu avem jumătate din timp, tendința către interiorizare, îmi conservam altfel energia. Eram mai slăbuț, dar îmi consumam altfel energia.
Deci dragi părinți, nu vă mai torturați copii cu ideile pe care le aveți voi despre sănătate și despre cum ar trebui să fie un copil sănătos. Corpul acestuia știe mai bine decât voi, cel mai adesea, ce are nevoie și ce nu. Nu mai insistați să vă îndopați copiii cu mâncare dacă aceștia nu vor. Această forțare a copilului să mănânce poate cauza alte probleme, mai ales digestive. Eu nu aveam un foc suficient de puternic să diger atât și nici nu aveam nevoie de mai mult …
Apoi, cred că datorită faptului că mi-am petrecut jumătate din copilărie afară, în natură, alergând, jucându-mă, mâncând cu mâinile nespălate fructele din zonă (mure, coarne, măceșe, merișoare, cătină, nuci, prune, mere, mere pădurețe și tot ce mai găseam pe coclaurii din jurul casei), faptul că eram într-un contact atât de intim și puternic cu elementele naturii (ne scăldam în râuri, alergam prin praf, noroaie, iarbă, șamd) am intrat în contact cu toate elementele așa zis dăunătoare (microbi, bacterii, alergeni, paraziți), sistemul meu imunitar s-a sincronizat bine, a intrat într-o simbioză cu mediul ambiant și nu prea am avut alte probleme mari de sănătate în afară de răceli și amigdalite, iar mai târziu am dezvoltat o formă ușoară de astm, dar asta și pe fond emoțional aș putea spune, un pic mai târziu în viață.
Cert este că în clasa I când se făceau vaccinările obligatorii (mare tâmpenie dictatorială), țin minte la un anumit moment dat se făcea un test de imunitate: te injectau mai întâi în antebraț, să se vadă răspunsul imun și abia apoi, în funcție de acest răspuns îți făceau sau nu celălalt vaccin în braț. Răspunsul imunității mele a fost unul puternic, roșeața de pe antebraț fiind una mare, așa că nu mi-au mai făcut și vaccinul în braț. Nu am decât un singur vaccin în braț, nu mai știu pentru ce. Nu ni se spunea oricum, eram tratați ca vitele.
Eu nu am făcut bolile copilăriei: pojar (rujeola), vărsat de vânt (varicela), deși mai toți copii din jurul meu au făcut. Am avut și am o rezistență mai mare la așa zisa contagiune sau pur și simplu aveam alte tipare mentale, alte programe, nefiind pe același calapod.
Mai târziu în viața mea am văzut că lactatele, cel puțin în cazul meu, întrețin focarul de răceală, iar după ce am mai renunțat la lactate, nu prea am mai avut probleme cu răceala, iar dacă mai apărea vre-un simptom, după 1 zi dispărea, ceea ce înainte putea să dureze și două săptămâni.
Eu cred că am și o intoleranță la laptele dulce. Tatăl meu am înțeles că avea o intoleranță la cazeina din lapte. Posibil să fi moștenit și eu acest aspect. Cert este că în cămin, la vârsta de 5 ani am realizat că mi se făcea rău de la lapte. Când vedeam caimacul acela în lapte mi se făcea rău instantaneu. Nu știu dacă mi s-a trezit această greață de laptele dulce faptul că ne-a fost servit vre-un lapte stricat sau ceva atunci, însă cert este că de atunci nu prea am mai putut bea lapte. Mă mai păcăleam uneori cu cacao și mai târziu cu cafeaua cu lapte, însă ceva din mine respinge laptele dulce. Iar acum în prezent chiar mă bucur, deoarece am aflat de multiplele „beneficii” ale lactatelor la adulți.
Totuși restul brânzeturilor (mai puțin urda) și produselor lactate, mi-au plăcut și le-am mâncat până de curând. În ultimii 3 ani, am redus însă treptat cantitatea de lactate (în prezent poate doar pe la o pizza odată la câteva luni să mai pun un pic de cașcaval, în rest nema).
De ce și cum-ul îl găsiți în Studiul China. Poate voi intra în detalii mai încolo, după liceu când am decis să devin vegetarian, însă momentan aveți acel studiu ca și referință și idee.
Ca și copil am mâncat de toate, însă îmi amintesc că nu prea îmi plăceau legumele fierte (le alegeam din ciorbă), iar cojile de roșie din mâncăruri îmi dădeau cu reject. O bună bucată din timp nu mi-au plăcut ciupercile, nu știu de ce (acum mi se pare savuroase). Preferam ouăle și carnea de pui, decât alte cărneturi, însă la acea vreme țin minte că-mi plăceau totuși, mezelurile. Parizerul pe vremea lui Ceașcă era parcă altceva, cu damful acela intens de usturoi în el. Am avut acces și la Salam de Sibiu și alte salamuri în copilărie, dar la acea vreme cred că se făceau mult mai curate, fără adaos de E-uri nocive, nitriți, antibiotice, hormoni de creștere cum sunt azi. Chiar dacă după mijlocul anilor 80, începuseră să bage soia în mezeluri, eu cred că acesta a fost un aspect pozitiv, benefic pentru sănătate.
Am avut șansa să mănânc totuși lucruri destul de curate, de la țărani și oricum, chiar și produsele de la stat la acea vreme, erau mult mai curate decât ce găsim noi acum în comerț. Așa că am crescut destul de bine hrănit până pe la 10 ani, iar după aceea, după ce mama s-a despărțit de tata, aș putea spune că alimentația a început să fie mai deficitară, mai sărăcăcioasă, după buget. Însă cum necum, am avut ce pune pe masă mereu, chiar dacă uneori cu mare dificultate.
După 1990 însă, deși au redevenit mai accesibile toate tipurile de alimente, calitatea acestora a început să devină îndoielnică, mai ales în cazul lucrurilor ce veneau din import, căci toate dejecțiile venite din occident, s-au vândut la noi, noi fiind un fel de tomberon al Europei și un fel de cobai.
Consider alimentația așadar responsabilă, cel puțin parțial, de amigdalite și de răceli (sau de manifestarea mai puternică a acestora, decât era cazul). Asta în cazul meu particular legat de copilărie, însă alimentația o consider responsabilă pentru majoritatea bolilor oamenilor.
Răcelile, gripele, amigdalitele mele, le-am perceput mereu ca pe un efort al corpului de purificare și reechilibrare, de detoxificare. Dacă nu faci tu detoxificarea, o face el (mai ales că se spune că amigdalele sunt cele care te avertizează primele când încep să fie probleme imunitare, sunt primele care strigă) … Mai multe despre asta, mai încolo. Îmi amintesc cum balotam înghețate Polar sau la cornet și după aia răceam, mă durea gâtul, mai făceam și amigdalită. (conform medicinii tradiționale, Ayurveda, despre care am învățat mai târziu, lactatele conțin calitatea de umed-rece, Kapha Dosha, responsabile în ființă de excesul de mucus și sunt absolut nerecomandate când corpul este răcit …logic). Deci atenție cu ce vă hrăniți copii și pe dvs. când sunt răciți! Eliminați lactatele!
Cert este că nu am avut la acea vreme niciun fel de idee legată de nutriție, combinații alimentare și poate e mai bine așa, căci am putut să experimentez toate aspectele nedorite ale unei alimentații anapoda, ca să înțeleg mai târziu cam care ar fi o logică nutrițională mai bună pentru corpul meu.
Îmi amintesc odată de un 23 August cred, când am mers pe Muscel, la Fântâna cu Cireși (un deal de la marginea Câmpinei, unde vara în week-end ies oamenii la grătare, sunt tot felul de activități orășenești), iar de sărbătorile naționale gen 1 Mai și 23 August (pe vremea lui Ceașcă) era full de oameni pe acolo. Bineînțeles și tot felul de vânzători ambulanți, mai ales clasicii colorați vânzătorii de halviță, acadele, vată de zahăr, cranț (susan cu caramel) și semințe prăjite, însă de data asta erau și cu porumb fiert și prăjit, mici și alte „delicatese” specifice târgurilor. Pofticios am băgat în mine de toate. Atunci am aflat pe pielea mea riscul combinaților alimentare aiurea, când există timpi de fermentație diferiți și am dat la boboci într- veselie în ziua aia.
Îmi amintesc și acum cum îmi veneau gaze din stomac cu miros fetid înainte să vărs, lucru pe care l-am experimentat și mai târziu și am înțeles realitatea existentă în spatele combinaților alimentare necompatibile. În clipa aceea am asociat vărsatul cu ceva rău, iar mai târziu când am învățat o tehnică de curățare stomacală voluntară, am avut un blocaj mental masiv. Cum mi-am depășit blocajul mental și mai multe despre această tehnică numită Vamana Dauthi, voi spune când voi aminti de etapa yoga din viața mea. Cert este că este o tehnică care te salvează de multe multe ore de chin, de rău, atunci când faci niște greșeli alimentare sau poate chiar te intoxici alimentar, fără voia ta.
Iar eu poate am experimentat mai puțin, dar îl aveam pe fratele meu lângă mine, care era omul exceselor, omul explozie și am văzut la prima mână efectele unei nutriții dezordonate, combinate cu un stil de viață impulsiv și activ.
Săracul fratele meu cred că atât s-a mai lovit, bușit, rupt cât și pentru mine. Eu o singură dată am reușit să mă lovesc la cap (să-mi sparg capul, după cum ziceam când eram mici) și asta nu din vina mea (ne alergam printre mașini, iar cineva a deschis ușa portierei fix în fața mea și am dat cu capul de marginea de sus și mi-am făcut un cucui și o rană însângerată în zonă). Și acum am cicatricea.
Și nici nu mi-am rupt vre-un os deși am picat odată din copac de la vreo 3 metri, dintr-un tei, pe spate și m-am sprijinit cu mâinile (luxându-mi o încheietură), iar cu altă ocazie am picat de pe o liană. Pe „Bul” (după cum numeam bulevardul), undeva mai jos de parcul copiilor, cineva agățase o frânghie de o creangă înaltă înaltă, undeva la vreo 15 m, iar noi ne luam avântul de pe pantă și apoi ne țineam de frânghie și ne dădeam înainte și înapoi, ridicându-ne cât mai mult în aer. La un moment dat, din spiritul acela de competiție, mi-am luat avânt mai tare, ca să mă ridic cel mai sus după aceea, însă efectul de smucire a fost prea puternic și nu m-am mai putut ține și am zburat prin aer vreo 5-10 m și am picat pe spate, tot pe pantă, dar mi-am luxat încheieturile mâinilor și am experimentat ce înseamnă să rămâi fără aer … când am dat cu spatele de sol nu am mai putut să respir câteva secunde. Am mai pățit asta mult mai târziu când am sărit de pe Epavă la Costinești, am sărit de la vreo 10 m în apa mării și am dat cu spatele și tot așa mi s-a oprit respirația câteva secunde. Nu înțeleg mecanismul, însă a fost tare neplăcută senzația.
