JURNAL DE BORD – VACANȚĂ ÎN ITALIA – București, Lamezia, Santa Domenica – Ziua 1 (primul meu zbor și alte aventuri)

ZIUA 1 – 2.10.2019

Continuare de la INTRODUCERE (CALABRIA – Coasta Zeilor)

Ca de obicei, indiferent cât de mult timp de pregătire avem înainte de orice drum, excursie, vacanță, călătorie, mereu apar chestii de ultimă clipă (mai ales în cazul unei femei cum e soția) care mă disperă aproape de fiecare dată, dar în cazul de față mai mult decât în alte dăți, deoarece este vorba de călătoria cu avionul și nu prea-ți permiți să întârzii (sau așa credeam eu, fiind prima călătorie cu avionul).

Ora 8 era ideală pentru a pleca, să ajungem la București, să lăsăm mașina la părinții lui I. să mâncăm și noi ceva și apoi să ne luăm zborul, la propriu și la figurat.  Avionul era la ora 14, însă ca și recomandări ni se spunea să fim la aeroport pe la 11.30.

De la Brașov până la părinții lui I. am fi făcut în medie 2 ore 30, dacă toate ar fi mers ok, aveam și vreo 30 de minute să mâncăm și să plecăm cu energia așezată, liniștiți, către avion. E bine ca întotdeauna să pleci mai din timp, să lași loc și pentru neprevăzut. Cel puțin așa gândim eu și I.

Nu e cazul soției, care are un talent aparte în a ne duce la exasperare cu întârziatul și așteptatul după ea și bineînțeles, am plecat la 8.50 în loc de ora 8. În loc să plecăm liniștiți și în armonie, am plecat nervoși și anxioși și adeseori când pleci cu o astfel de energie se mai întâmplă și altele.

Am mers foarte bine până pe autostrada București – Ploiești, însă pe la km 54 ne face unul semn că ceva se întâmplă în spate. Am știut atunci că s-a repetat faza de la drumul spre CT de pe autostrada „Lunii”, despre care am vorbit aici. Ne-a zburat bara de protecție (din plastic) din nou, deși fusese „bine” lipită cu scoci :P. I. nu a apucat să înlocuiască sau s-o repare așa că acum s-a repetat figura.  Tipul care ne-a făcut semn, a oprit și ne-a zis că e undeva cam la 1 km în spate.

Ne-am bucurat totuși că nu i-am lovit sau ceva.

Am mers un pic cu spatele pe banda de urgență, iar eu am coborât să mă uit în scaieții de după bara de protecție de pe marginea drumului. Dacă ți-a zburat ceva pe acolo, cu greu poți găsi sau vedea, deoarece sunt răgăliile cât casa.

I. și C. au rămas în mașină și au continuat să meargă cu spatele, iar eu pe jos după ei, uitându-mă pe marginea drumului. Cred că a trecut mai bine de 40 de minute până au revenit după mine, timp în care m-au trecut toate gândurile posibile. Am crezut că au trecut pe lângă mine, nu m-au văzut sau ceva. Cum să piardă așa de mult timp căutând acea bară?

Îmi apăreau tot felul de scenarii în cap. Nu aveam telefon, nu aveam bani și mergeam ca aurolacul la kilometru 54 pe autostradă, „in the middle of nowhere”.

Ei au mers înapoi cu mașina vreo 10 -15 km cu spatele și tot nu au găsit bara. Eu făceam 13-14 într-o stare de neputință, mă agitam efectiv ca Pepsiul, cu capacul pus,  deoarece începeam să mă panichez că nu mai ajungem la timp la avion. Într-un final au revenit și am plecat către București.

I. a rămas destul de calm știind probabil că mai este timp suficient la aeroport și care sunt chestiile cu îmbarcarea. Eu i-am sugerat totuși să mergem direct la aeroport, însă el a zis că mai e timp, dar n-o să mai fie timp să ne așezăm și să mâncăm. Mi-era greu să cred și să-i înțeleg calmul, dar nah, ce era să fac? Nu am vrut să argumentez să nu tensionez lucrurile mai mult decât erau în acel moment. Pierdusem o oră jumătate deja față de cât ne planificasem noi.

Deja mă simțeam super însetat și înfometat de la nervii întinși și căldura nespecific de mare pentru acea perioadă. Nu apucasem să beau apă și nici în mașină nu aveam.

„La omul sărac nici boii nu trag” … evident, odată ajunși în București, am circulat agonizant de încet, într-o zonă unde trebuia să facem 8 minute, am făcut vreo 20. Mulțumesc cerului mereu și mereu cât de inspirat am fost să părăsesc acest iad al Bucureștiului, unde poți pierde atât de mult timp blestemându-ți zilele, în trafic. Deci oribil … ORIBIL!

Am ajuns la părinți (undeva prin zona Teiul Doamnei), totul pe fugă, nici apă n-am apucat să beau și apoi ne-a dus tatăl lui I. cu mașina la aeroport. Altă distracție, alte blocaje în trafic, am circulat ca melcul. Era deja 12.30 sau aproape 13 … nici nu mai știu. Am preferat să nu mă mai uit la ceas că oricum nu aveam ce să fac. Cert este că am ajuns într-un final la aeroport și am ajuns în timp pentru toate. Ba mai mult am și așteptat o grămadă pentru îmbarcare, avionul plecând cu o întârziere de vreo 15-20 de minute. Deci toți timpii aceia de îmbarcare din recomandările lor mi se par enorm de mari și miros o conspirație aici, că merg mână în mână cu speculanții, bișnițarii din Duty Free. Că te apucă toate necesitățile fiziologice până te îmbarci, ți se face sete, foame, dor de codrul verde, alea alea …

De ce să nu ai voie lichide mai mult de 100 de ml puși în sticluțe separate? Cică nu cumva să faci bombe … păi cu 1 gram de nitroglicerină cred că faci pulbere un avion. Sau nu știu, că nu mă pricep dar mi se par aberante măsurile.

Cine vrea să facă rău, face și cu corpul în sine. Te bate cu poșeta până îți vine mintea la cap (mai ales dacă în poșeta aia e o lanternă grea sau un binoclu metalic, o baterie de laptop sau ceva).

Apoi, dacă se pune nevasta unuia pe capul nostru, ne terorizează pe toți, ne aruncăm singuri cu capul în turnurile gemene, doar să scăpăm. Cred că teroriștii de la 11 septembrie aveau un lider pe nevasta unuia care l-a bătut la cap până și-a pierdut mințile sau ceva.

Sau când e câte un copilaș din ăla de zbiară și se mai kk pe el, mai că-ți îți vine să deturnezi avionul. Există teroriști și teroriști …

Există substanțe incolore, inodore, care în cantități mici pot face dezastre, gen scopolamina sau alte droguri. Poți face multe rele dacă vrei neapărat asta. Deci toate măsurile astea de securitate mi se par exagerate, iar cine vrea să facă rău face, găsește soluții.

Chestia cu 100 ml de lichid în sticluțe separate mi se pare o conspirație cu bișnițarii din Duty Free. Nu cumva să-ți iei o apă cu tine în avion, nuuu … cumpără din Duty Free sau din avion. Deși am văzut oameni care au avut totuși, sticle de apă de 0,5 l în geanta lor și nu le-a zis nimeni nimic.

Așadar, cu această ocazie am făcut și eu cunoștință cu zona de Duty Free, unde deși nu există taxe vamale, scorurile la orice sunt cosmice, deși noi nu suntem astronauți … doar călătoream cu avionul. Am zis că mai bine fac foamea și setea decât să cumpăr ceva de acolo.

Știam că mai am în față câteva ore de zbor și de căldură până voi ajunge să beau o gură de apă curată sau să mănânc ceva și eram deja uscat de sete și foame, dar am rezistat eroic. Decât să dau 35 de lei pe un sandviș sau pe 100 – 150 de grame de mâncare sau 8 lei pe o sticlă de apă de 500 ml, mai bine fac foamea, pe bune. Mi-am clătit gura cu apă de la toaleta aeroportului, dar nu am băut.

Mai în glumă mai în serios, cam asta e situația.

Am fost surprins de ușurința cu care am trecut cu bagajele pe la securitate și restul. Auzisem de controale severe și tot felul de povești și poate așa e, dar noi am trecut lejer, rapid, fără incidente, fără percheziții sau controale amănunțite prin bagaje. Lejer … A curs totul. Din punctul ăsta de vedere, parfum.

Așa cum am spus, acesta a fost primul meu zbor și de aceea îi ofer o atenție mai mare și mai multă importanță. Deși am aproape 43 de ani, nu am avut ocazia să merg cu avionul deși mi-am dorit această experiență. Dar nu mi-am dorit-o atât de mult se pare până anul acesta, când s-a ivit această ocazie deosebită.

Am zburat pe deasupra Bulgariei, Macedoniei, Albaniei, Adriaticii și Italiei, dar asta nu am aflat decât după, analizând pozele și apoi găsind un site care ne-a arătat ruta exactă. Am auzit că pe la alte firme există un ecran sau ceva care-ți spune unde te afli, la ce altitudine, însă când zbori cu low costul, parcă zbori cu un autobuz de navetă de la Pocreaca la Bâcleș, via Plapcea … înghesuit, în condiții minimale. Cum eu sunt și lungan, chiar m-am simțit ca în conservă, dar nah, dacă vrei mai mult spațiu, plătești. Dar e ok, pentru zboruri scurte, e ok.

Mi s-a părut noaptea minții că în avionul Wizz se vindeau lucruri ca la tarabă, printre care și parfumuri. Parfumuri … în spațiul acela închis, să vinzi parfumuri, mi se pare complet deplasat. Și cine cumpără din avion la supra mega preț, parfumuri? Sau ceasuri? Pe bune? Aveam senzația că stewarzii și stewardesele alea au rolul muților din trenuri care vin și-ți mai vând o agendă sau un pix ceva, fiind ceva umilitor.

Am filmat bineînțeles decolarea, aterizarea și pe parcurs câteva peisaje și ceva nori frumoși, deoarece am avut locul de la geam. I. mi-a cedat mie locul lui ca să mă pot bucura de priveliște.

Câteva filmări AICI.
Am ajuns într-un aeroport mic ce semăna cu o gară de la Bârlad de undeva și am stat o grămadă la coadă să ne verifice ăștia actele. Eram aproape 200 de persoane și doar 2 funcționari ne verificau buletinele. Chiar și scria pe un anunț undeva că își cer scuze pentru serviciile oferite și că se străduiesc să remedieze problemele. Tot e bine că erau conștienți de ce ofereau.

În toaleta aeroportului am luat prima gură de apă după multe ore de așteptare.

În fine, am ieșit și ne-am plimbat un pic încercând să decidem cu ce să ajungem la gara Lamezia Terme. Aveam 2 variante apropiate de ora noastră de ieșire din aeroport așa că am ales-o pe cea mai târzie care ne oferea timpul relaxat să ajungem și la gară și la Check In.

Am întrebat un taxi cât costa să ne ducă până la gară, răspunsul a fost 10 Euro. Noi știam că sunt doar 2 km până acolo, așa că am refuzat oferta lor nesimțită. Autobuzul ne costa 4,5 Euro (pe toți 3), dar nu am avut răbdare să-l așteptăm și ne-am zis că în maxim jumătate de oră ajungem și pe jos la gară. Mergând pe jos, altfel faci contactul cu un loc.

Era cald, frumos și împrejurimile păreau frumoase. Pe acest drum, am aflat totuși că italienii nu au întotdeauna trotuare, așa că m-am simțit ciudat mergând pe șoselele lor, târând trolerul. Noroc că era șoseaua bună. Dar tot ne-au claxonat unii … sau poate o claxonau pe C. păr blond, alea alea … atrage atenția.

Aveam senzația că mă plimb prin România, deoarece vedeam gunoaie la tot pasul, iar experiența asta am avut-o și prin alte părți pe unde ne-am plimbat, fiind o lipsă acută de tomberoane sau coșuri de gunoi. mergeam cu un gunoi în mână o grămadă până găseam un loc unde să arunc. De asemenea la plajele unde am fost, rareori am văzut un coș de gunoi, dar nici mizerie, totuși, pe plajă, ca la noi. Nu am văzut mucuri îngropate sau deșeuri pe plajă, în ciuda lipsei de coșuri.

Însă am fost surprins plăcut încă din prima clipă, de vegetație. Știam că suntem undeva pe la latitudinea Atenei și știam cam ce uscăciune poate fi în Grecia în zone mult mai nordice, deci mă așteptam să fie ceva mai uscată zona, însă nu, vegetația era absolut luxuriantă. Mustea de verde zona, ca și la noi, dar în plus erau o grămadă de flori și plante exotice pe care la noi nu le vezi, palmierii, leandrii, cactușii fiind primii care ne-au ieșit în ochi, dar și stuful …un stuf imens de vreo 5-6 m înălțime, cu tulpină groasă, stuf pe care l-am văzut peste tot în zonă.

Cum mergeam noi pe marginea drumului, căldură mare, prăfuiți, am ajuns într-o zonă cu muri și cactuși pe marginea drumului. Mulți italieni am văzut că preferă să facă garduri vii din cactuși. Erau și mure coapte și fructe de cactus coapte. Nu am mai mâncat mure în octombrie așa că le-am încercat. Aveau un gust fad, prea dulce și lipsit de savoarea murelor românești. Însă la foamea pe care o aveam, chiar au fost hrănitoare și a chiar am simțit că mi-au făcut bine, m-au liniștit.

Aceștia erau genul de cactuși văzuți peste tot în zonă și aveau niște fructe interesante. Eu personal m-am abținut să pun mâna pe ei, însă I. și C. au cules ceva fructe din ei. I. s-a limitat la două fructe, de curiozitate, deoarece mai văzuse astfel de fructe la vânzare prin România, însă C. a cules mai multe, pe care le-a pus în buzunarul unui hanorac. Big problem … uneori curiozitatea omoară mâța.

Fructele acestea au niște spini foarte fini ca niște perișori, mici, abia vizibili cu ochiul liber, dar suficient de tari cât să-ți intre în piele. Iar C. s-a umplut de spini. Problema era că nici nu reușeai să-i vezi sau să-i scoți cu mâna și mai târziu am văzut că și cu penseta îi prindeai greu.

A fost o problemă câteva zile cu acești spini. Îți dau o senzație neplăcută, te irită, te mănâncă și te doare ușor locul. Lui C. i-au și copt câțiva prin degete și a fost necesar să cumpărăm apă oxigenată, ac de seringă și o cremă specială cu care a operat cazurile mai coapte. Până la urmă corpul elimină acele sau le izolează cumva, îmbrăcându-le în lichid care se întărește.

Fructele acestor cactuși au un gust dulcișor către fad, pot avea culori diferite în interior, au multe semințe și personal cred că nu merită să vă riscați să le culegeți cu mâna goală, căci oricât ești de atent, tot capeți câțiva spini. La vânzare pot fi cumpărate cu 2 euro/kg , curățate de spini, dacă vreți neapărat să vă faceți damblaua să experimentați gusturi exotice locale.

Am ajuns la gară în 25 de minute cred, scutind astfel 5 euro/autobuz sau 10 de taxi, însă am simțit că au fost niște bani munciți.

Biletele se pot cumpăra din gară în Lamezia, însă vă recomand să vă instalați aplicația lor să cumpărați bilete online, deoarece în restul gărilor mai mici pe unde am umblat noi, nu existau ghișee de bilete, ci trebuia să cauți prin stațiune locul unde se vindeau. Apoi să cumpărați cu cel puțin jumătate de oră înainte biletul din aplicație ca să fiți siguri că se acceptă tranzacția. Noi am pățit-o când ne-am întors din Ricado la Santa Domenica să nu mai putem cumpăra bilet nici din aplicație. Noroc că drumul dura doar 4-5 minute și nu a venit niciun control. Am înțeles că se pot cumpăra bilete și de la controlori, dar la supra preț. Amenda poate fi 200 de Euro, iar controlul, credeți-mă că vine mai ales dacă mergi mai multe stații. Între Ricado și Santa Domenica este o stație, iar acolo nu a venit niciodată.

Prețul biletului/persoană a fost 4 euro, iar drumul până în Santa Domenica (din Lamezia Terme) dura aproximativ o oră.

Traselul cu trenul este destul de pitoresc, mai ales că uneori mergi pe plajă, pe malul mări, fix lângă apă, că zici că zbori pe deasupra apei.  Din păcate, nu toate trenurile de pe acest traseu sunt moderne sau curate. Cel cu care am mers noi din Lamezia la Santa Domenica avea geamurile prăfuite și nu se vedea prea bine. Alte trenuri cu care am mers erau mai bine întreținute și mai moderne.

Un aspect neplăcut al traseului cu trenul este că uneori, acesta mai trece și pe la margine localităților și de multe ori am văzut clădiri vechi, blocuri cu aspect comunist, chiar ghetouri, adică partea ne-turistică poate fi chiar urâtă. Păcat de zona care este efectiv fabuloasă.

Zona aeroportului Lamezia
Stuful
AICI câteva filmări din tren.

Am ajuns cu bine în Santa Domenica și am mai târât trolerul vreo 15 minute până la hotel pe niște străzi mai puțin fine sau line decât mi-aș fi dorit, însă primul impact a fost destul de ok.

Am intrat la primul magazin să ne luăm niște apă și ceva de mâncare pentru seara aceea și am făcut primul contact cu prețurile. Destul de măricele la magazinele de cartier, un pic mai scăzute la supermarketuri, după cum aveam să aflăm mai târziu. Prima sticlă de apă luată am dat pe ea aproape 1 euro (cred că 75 euro cenți), iar strugurii erau 1,5 euro/kg. Brânzeturile erau undeva la 8-10 euro/kg în medie, roșiile 1,5 – 2 euro/kg, însă mai multe despre prețuri, în articolele viitoare.

Cum vorbeam noi de una și alta în română, prima vânzătoare cu care am vorbit era tot româncă. Apoi la un alt magazin am dat peste un alt tip care era român și m-a ajutat să cumpăr o unghieră, că nu știm cum să explic.

Cam 50% dintre italienii întâlniți de noi, nu știau engleză, însă după cum am realizat, era mai bine mai degrabă să încercăm să cerem ceva în română, căci cuvintele românești seamănă mai bine cu cele din italiană, însă din reflex noi încercam mai întâi engleză.

Nu întâmplător cei mai mulți români sunt în Italia și Spania. Italiana chiar e foarte asemănătoare cu româna și cred că se învață cel mai ușor.

Noaptea pe la 11 am picat lați și ne-am trezit pe la 4 în mare vuiet …

P.S. Mulțumesc soției Camelia că mi-a permis să folosesc o parte din pozele și filmările făcute cu telefonul ei.

Va urma … ZIUA a 2-a

Author: Stefan Mihai

https://calatorinmatrix.ro/despremine/

2 thoughts on “JURNAL DE BORD – VACANȚĂ ÎN ITALIA – București, Lamezia, Santa Domenica – Ziua 1 (primul meu zbor și alte aventuri)

  1. Felicitări, mi a plăcut povestea, interesant și bine scris. Abia aștept sa citesc și altele scrise de acelasi autor. Succes în continuare, călătorii multe și descrieri la fel de amănunțite. Mulțumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *